Double Life - Shaken, not stirred

The saddest thing about some people is the way they have chosen to betray and forget themselves, exercising this practice from their early years on to their adulthood up to the point when it turned natural.

Starting with the children forced by their parents (with the best of intentions in mind, of course) to attend countless courses and take part in oodles of activities during their early years, some if not all of which amounted to absolutely no result other than a burden on the child's shoulders and all the way down to the girls educated to believe their only purpose in life is to be married to someone and never let that go, regardless of the consequences…I cannot help but feel sorry for their loss (of time, self, identity, wishes, dreams etc) and denial.

I know a woman in her forties, fully accomplished as a chemical engineer, who emigrated to Australia in her twenties. Her father insisted for no apparent reason for her to become a ballerina. She was forced to take ballet lessons for 6 years that she does not remember fondly. She told me that all she wanted was to learn German but her father never approved because it was clearly not a girly, delicate language to learn. Instead she learned French that she hated and never used. To hell with that.

There are numerous cases of people I know who followed the career their parents deemed fit, never liking one day of it; men who never wanted to get married yet succumbed to peer/family pressure and engaged on a road salted with tears - their wives', lovers' or their own - never finding the courage within to be true to themselves and finally forget what anyone else says and be happy and free of a lifestyle that does not fit them, women (at least three that I know of right now) who take any sort of abuse from their spouses and would never consider leaving them because, in their world, it is simply not done (none in their families ever have, how could they?). To hell with that, too.

And I wonder why people find it easier to deal with excruciating pain and regret and yet tremble at the thought of a break from the old life and old ways that make them unhappy and dull? Why do some find it easier to create an inner rift, take up drinking, sleeping pills, absurd and expensive habits or create a full-blown double life, a parallel life altogether and perpetuate suffering endlessly when they can always turn things around? Why is it so easy to find excuses to hide behind and never find motivation to just do what makes you happy, whether it is a change of career, look, marital status or place to live?

Why is it easier to take the convoluted, heartbreaking, mind-numbing way and not break free? What sort of a world do we live in where useless self-torture and absurd martyrdom are turned into self-righteousness?

If you ask anyone whether they'd prefer to have one finger crushed daily for the rest of their lives or have it amputated once and be rid of all the problems and pains with just the need for time to heal and a scar to tell the story - what would they answer?! How can anyone not be afraid of a lifetime of unhappiness but be scared soulless of one moment in their lives?...To hell with this as well.

I do not believe in double truths. On one side there always grins a lie while one exists instead of living.

So let us order a Double Life…straight up. The one we have we treat as if it is nothing more than a first take in making a movie. Perhaps there is a "take two". Or perhaps not.

Bucurii Regulate şi Sentimente cu Program

Aveam la un moment dat o tradiţie de Crăciun dictată de pasiunea mea pentru trilogia Lord of the Rings. Vedeam toate cele trei filme, în versiune extinsă. După ceva vreme am descoperit însă că nu mai am dispoziţia necesară să stau să privesc atâtea ore de film, deşi îmi plăceau în continuare la fel de mult. Începusem să resimt propria tradiţie ca pe o obligaţie, aşa că am hotărât să îi pun punct înainte de a ajunge să am resentimente faţă de o poveste care m-a bucurat şi mi-a marcat adolescenţa în acelaşi mod în care Star Wars a rămas povestea de suflet a altor generaţii.

Problema cu oricare obicei impus, cel puţin în ceea ce mă priveşte şi indiferent cât ar fi de plăcut este că ajung destul de rapid să-l consider o corvoadă. Nu pot să mă bucur la comandă de o anumită zi, de o activitate, de nimic...dar mă pot bucura nespus şi pe termen lung pentru nişte fleacuri care au însemnătate doar pentru mine. Bucuria pompieristic-heirupistă, de trend şi fără substanţă personală este pentru mine echivalentul zâmbetului doar din buze, în absenţa strălucirii din ochi - un rictus alb-Photoshop, estetic doar până la nivelul unei reviste glossy care conţine un articol şi 200 de pagini de reclame.

Nu voi aborda aspectele consumeriste ale zilei de 14 februarie, nici nu mă voi revolta patriotic împotriva importului de sărbători. Niciunul dintre aceste aspecte nu mă deranjează de fapt. Ceea ce mă deranjează în schimb este ideea sărbătoririi obligatorii a unui anumit lucru, adoptarea ideii că trebuie, că aşa se face, fără a te opri să te întrebi de ce. Să fim bine înţeleşi, dacă motivaţia personală pe care o găseşti după ce te întrebi de ce ţi se pare satisfăcătoare, by all means, continuă! Dacă nu, nu. Aşa zic eu că ar fi logic.

Am auzit prima oară de ziua Sf. Valentin în şcoala generală când profesoara de engleză ne-a povestit întregul context al sărbătorii, istoria personajului principal şi obiceiurile practicate cu această ocazie. Nimeni nu a simţit atunci nevoia să o transforme în tradiţie personală pentru că nu zemuiau inimioare din toate reclamele, nu se deschiseseră încă hipermegasuperextra-marketuri cu oferte la urşi gigantici de pluş (apropo, întotdeauna m-am întrebat ce aş face cu un asemenea obiect, dacă există într-adevăr cineva care se bucură când primeşte 15 kilograme de vatelină îndesată în catifea sub formă de urs...şi mai ales  mă amuză să-mi imaginez cum îl scutură de praf ca pe plăpumi la curăţenia generală).

Nu mă afectează cu nimic că românii au adoptat o sărbătoare. Mă vexează în schimb că nu prea dau semne că ar înţelege de ce au făcut-o şi mai ales că absenţa unei motivaţii logice nu pare să deranjeze pe nimeni. Sunt convinsă că ar adopta şi Walpurgisnacht cu un entuziasm cel puţin egal dacă ar veni cu o zi liberă la pachet sau ar oferi o justificare pentru vreun tip de distracţie (distracţie de la ce?...eh, asta e altă discuţie). Şi la fel de convinsă sunt că nu ar interesa pe nimeni de unde vine şi ce semnifică, deşi imaginile pe care le promovează ar atrage pe mulţi because boobs. 

Nu voi înţelege probabil niciodată lipsa de curiozitate elementară, alergia la ceva ce poate fi învăţat şi nici nevoia de a-ţi programa bucuria ca vizita la dentist, punând bani deoparte pentru a umple cu compozit un gol de bucurie autentică. 

E vina lui.

Am o vecină care stă cu un etaj mai sus. Îşi face perfect datoria de vecină, adică mă irită cu regularitate. Ştiu când este acasă pentru că are o energie fantastică atunci când vine vorba să dea cu aspiratorul la patru dimineaţa dar mai ales pentru că o aud când urlă. Vecina este prevăzută cu un soţ, căci aşa se cade. Soţul mormăie abia auzit în timp ce zbieretele căpiate ale vecinei îmi agită motanul (care e bătrân şi probabil tare de urechi) şi câinele (care e bătrân şi crăcănat) dar mai cu seamă mă agită pe mine (care nu sunt încă bătrână, nici tare de urechi şi, din câte observ, nici crăcănată).

Vecina mea are în jur de 30 de ani şi e permanent cruntă. Are grijă de o femeie în vârstă care îi este vreun fel de mătuşă şi care, uneori, urlă şi ea. Doar soţul, oropsit, nu urlă. El în schimb izbeşte uşile, cu putere de mascul feroce, în jurul orei două din noapte când pesemne se ascunde în baie de sclemberii nevestei. (sclemberul este termenul folosit pentru a descrie un bâzdâc isteric)

Dimineţile, vecina se ceartă cu mătuşa. Este momentul lor intim, între fete. ''E vina ta'', răcneşte vecina, ''că nu pot să rămân gravidă. Deşi am rămas. Dar până acum a fost vina ta!'' - Din pat, cu ochii în tavan la şase dimineaţa, aştept cu interes să aflu cum de a fost posibil aşa ceva. Nu aflu. Nici nu dorm. Mătuşa ţipă, neinteligibil. De la o vârstă, nu te mai ţin plămânii pentru un scandal sănătos. Urmează o înşiruire a tuturor păcatelor de care se face vinovată mătuşa: lipsa apei calde, factura de curent, venirea ''adimistratorei'', apariţia sau lipsa unei sarcini, parchetul care scârţâie, nefericirea lumii.

Odată ce m-am trezit de-a binelea, constat că se face linişte. Doar câte o bufnitură suspectă urmată de urlete conţinând răspicat denumiri anatomice vulgare amintesc de ţâfna vecinei.

Serile sunt de poveste. De pe la ora nouă începe o hăhăială care pe un neiniţiat l-ar duce cu gândul la o căsnicie plină de umor şi veselie. Dar eu, ca o iniţiată, ştiu că inevitabil, soţul, în nimicnicia lui, va comite vreo greşeală de intonaţie sau de punctuaţie care va înspuma colţurile gurii consoartei şi va cauza alt recital de răgete şi imprecaţii. Seara, în general, este vina lui pentru orice nu a mers bine în timpul zilei. Aflu pe această cale despre probleme digestive (''căcăciosule!''), olfactive (''împuţitule!''), diferenţe de ordin intelectual (''imbecilule!'') şi câte şi mai câte.

Târziu în noapte prind momentul în care vecina înghite probabil ouă crude şi face gargară pentru restabilirea calităţilor vocale intens întrebuinţate şi adorm. Dacă începe iar să zbiere de năucă, nu-i bai, uneori am noroc şi apare o rezolvare. Vecinii de dedesubt îşi închid câinele în hol (pentru acustica excepţională) şi îl lasă singur să urle lugubru - de cele mai multe ori aproape o acoperă pe vecină.

Vedeţi...aici voiam de fapt să ajung: vina nu e a soţului, nici a mătuşii; vina este a câinelui. Un câine inconsecvent, care mai şi tace de câteva ori pe săptămână, spre deosebire de vecină.