Aveam la un moment dat o tradiţie de Crăciun dictată de pasiunea mea pentru trilogia Lord of the Rings. Vedeam toate cele trei filme, în versiune extinsă. După ceva vreme am descoperit însă că nu mai am dispoziţia necesară să stau să privesc atâtea ore de film, deşi îmi plăceau în continuare la fel de mult. Începusem să resimt propria tradiţie ca pe o obligaţie, aşa că am hotărât să îi pun punct înainte de a ajunge să am resentimente faţă de o poveste care m-a bucurat şi mi-a marcat adolescenţa în acelaşi mod în care Star Wars a rămas povestea de suflet a altor generaţii.
Problema cu oricare obicei impus, cel puţin în ceea ce mă priveşte şi
indiferent cât ar fi de plăcut este că ajung destul de rapid să-l consider o
corvoadă. Nu pot să mă bucur la comandă de o anumită zi, de o activitate, de
nimic...dar mă pot bucura nespus şi pe termen lung pentru nişte fleacuri care
au însemnătate doar pentru mine. Bucuria pompieristic-heirupistă, de trend şi
fără substanţă personală este pentru mine echivalentul zâmbetului doar din
buze, în absenţa strălucirii din ochi - un rictus alb-Photoshop, estetic doar
până la nivelul unei reviste glossy care conţine un articol şi 200 de pagini de
reclame.
Nu voi aborda aspectele consumeriste ale zilei de 14 februarie, nici nu mă
voi revolta patriotic împotriva importului de sărbători. Niciunul dintre aceste
aspecte nu mă deranjează de fapt. Ceea ce mă deranjează în schimb este ideea
sărbătoririi obligatorii a unui anumit lucru, adoptarea ideii că trebuie, că aşa se face, fără a te opri să te întrebi de ce. Să fim bine înţeleşi, dacă motivaţia personală pe care o
găseşti după ce te întrebi de ce ţi
se pare satisfăcătoare, by all means, continuă!
Dacă nu, nu. Aşa zic eu că ar fi logic.
Am auzit prima oară de ziua Sf. Valentin în şcoala generală când profesoara
de engleză ne-a povestit întregul context al sărbătorii, istoria personajului
principal şi obiceiurile practicate cu această ocazie. Nimeni nu a simţit
atunci nevoia să o transforme în tradiţie personală pentru că nu zemuiau
inimioare din toate reclamele, nu se deschiseseră încă hipermegasuperextra-marketuri
cu oferte la urşi gigantici de pluş (apropo, întotdeauna m-am întrebat ce aş
face cu un asemenea obiect, dacă există într-adevăr cineva care se bucură când
primeşte 15 kilograme de vatelină îndesată în catifea sub formă de urs...şi mai
ales mă amuză să-mi imaginez cum îl
scutură de praf ca pe plăpumi la curăţenia generală).
Nu mă afectează cu nimic că românii au adoptat o sărbătoare. Mă vexează în
schimb că nu prea dau semne că ar înţelege de ce au făcut-o şi mai ales că
absenţa unei motivaţii logice nu pare să deranjeze pe nimeni. Sunt convinsă că ar
adopta şi Walpurgisnacht cu un
entuziasm cel puţin egal dacă ar veni cu o zi liberă la pachet sau ar oferi o
justificare pentru vreun tip de distracţie (distracţie de la ce?...eh, asta e
altă discuţie). Şi la fel de convinsă sunt că nu ar interesa pe nimeni de unde
vine şi ce semnifică, deşi imaginile pe care le promovează ar atrage pe mulţi because boobs.
Nu voi înţelege probabil niciodată lipsa de curiozitate elementară, alergia
la ceva ce poate fi învăţat şi nici nevoia de a-ţi programa bucuria ca vizita
la dentist, punând bani deoparte pentru a umple cu compozit un gol de bucurie
autentică.
No comments:
Post a Comment